"In saracia sentimentelor si gandurilor mele, cuvintele tineau loc de orice, erau forma lasitatii mele in fata realitatii celei adevarate, forma labartata de a fi a cuiva care nu e, care se face ca e, care-si cauta un inlocuitor, imaginea isterica a deficitului meu de viata."

duminică, 13 aprilie 2014

"Van Houten,
Sunt o persoana buna, dar un scriitor de nimic. Tu esti o persoana de nimic, dar un scriitor bun. Am face o echipa buna. Nu vreau sa-ti cer nicio favoare, dar, daca ai timp - si, din cate am vazut, ai din belsug -, ma intreb daca n-ai putea sa scrii un elogiu pentru Hazel. Am notite si tot ce trebuie, dar ai putea sa-l inghegi intr-un tot coerent sau ceva de genul? Sau macar sa-mi spui ce ar trebui sa schimb. 
Iata cum e treaba cu Hazel: aproape toti sunt obsedati sa lase un semn pe lume. Sa lase ceva posteritatii printr-un testament. Sa supravietuiasca mortii. Cu totii ne dorim sa nu fim uitati. Si eu la fel. Ceea ce ma framanta cel mai tare e sa fiu o alta victima colaterala de care nimeni sa nu-si aminteasca nimic din stravechiul razboi lipsit de glorie impotriva bolii.
Vreau sa las un semn.
Dar,  Van Houten: semnele pe care le lasa oamenii sunt mult prea adesea cicatrici. Construiesti un minimal hidos sau initiezi o lovitura de stat sau incerci sa devii o vedeta rock si te gandesti : "Acum isi vor aminti de mine", dar: (a) ei nu-si amintesc de tine si (b) tot ceea ce lasi in urma ta sunt si mai multe cicatrici. Lovitura ta de stat se transforma in dictatura. Minimalul se transforma intr-un prejudiciu. 
 (OK, poate ca nu sunt un scriitor atat de prost. Insa nu-mi pot aduna ideile laolalta, Van Houten. Gandurile mele sunt stele pe care nu le pot aduna in constelatii.)
Suntem aidoma unei haite de caine care uda hidrantii. Otravim pamantul cu urina noastra toxica, marcand totul drept AL MEU intr-o incercare caraghioasa de a supravietui mortilor noastre. Nu ma pot opri din a urina pe hidranti. Stiu ca este prostesc si nefolositor - de proportii epopeic de nefolositoare in starea mea actuala -, dar sunt un animal ca oricare altul.
Hazel este diferita. Ea merge usor, batrane. Ea paseste usor  pe pamant. Hazel cunoaste adevarul: dupa toate probabilitatile, putem face rau universului, dupa cum, in egala masura il putem ajuta, dar, dupa toate probabilitatile, nu vom face niciuna din acestea. 
Oamenii vor spune ca e intristator ca ea lasa o cicatrice mai mica, ca mai putini isi vor aminti de ea, ca ea a fost iubita profund, dar nu pe scala larga. Dar nu este intristator, Van Houten. E triumfator. Este eroic. Nu asta este eroismul adevarat? Asa cum spun doctorii: mai intai sa nu provoci niciun rau. 
In fine, eroii adevarati nu sunt oameni care fac tot felul de lucruri; adevaratii eroi sunt oamenii care REMARCA lucrurile, dandu-le atentie. Tipul care a inventatt vaccinul contra variolei n-a inventat, de fapt, nimic. El doar a remarcat ca oamenii care aveau variola vacii nu faceau variola.
Dupa ce tomografia cu emisie de pozitroni s-a luminat, m-am furisat la terapie intensiva si am vazut-o in timp ce era inconstienta. Am mers pur si simplu in spatele unei asistente cu ecuson si am ajuns sa stau langa ea timp de zece minute, inainte sa fiu prins. Ma gandeam ca ea va muri inainte sa-i pot spune ca si eu aveam sa mor. Era brutal: permanentul zgomot mecanizat al terapiei intensive. Avea aceasta apa canceroasa de culoare inchisa care se scurgea din pieptul ei. Ochii inchisi. Intubata. Dar mana ii era in continuare mana ei, calda in continuare si cu unghiile date cu oja de culoare albastru-inchis, aproape neagra, si am tinut-o de mana si am incercat sa-mi imaginez lumea fara noi si, pret de o secunda, am fost o persoana destul de buna sa sper ca ea va muri astfel incat sa nu afle niciodata ca si eu voi muri. Dar apoi mi-am dorit sa am mai mult timp, astfel incat sa ne putem indragosti. Presupun ca dorinta mi s-a implinit. Mi-am lasat cicatricea. 
Un asistent a intrat si mi-a spus ca trebuie sa plec, ca vizitatorilor nu le era permis accesul, si l-am intrebat daca ea era bine, iar tipul a zis: "Inca accepta apa". O binecuvantare in desert, un blestem pe ocean.
Ce altceva? Ea este atat de frumoasa! Nu te mai saturi s-o privesti. Nu-ti faci niciodata griji daca e mai desteapta decat tine: stii sigur ca este. E amuzanta fara sa fie vreodata rea. O iubesc. Sunt tare norocos sa o iubesc, Van Houten. Nu ai posibilitatea sa alegi daca sa fii ranit in aceasta lume, batrane, dar ai un cuvant de spus legat de cine te raneste. Imi plac alegerile mele. Sper ca si ea sa fie multumita de alegerile ei.
Da, Augustus. Sunt. "

 JOHN GREEN: "THE FAULTS IN OUR STARS"


Un comentariu:

  1. Cel mai frumos paragraf pe care am avut ocazia sa-l citesc saptamana asta.

    RăspundețiȘtergere

Spune-mi ce crezi :o3 :