Himera

Nu stiu ce e cu mine. Parca sunt mereu intr-o stare de vis, de inconstienta. Parca mereu in fata-mi ochilor vad himere. Incerc sa le ating, si ele dispar, eu ramanand nauca si desprinsa de realitate. Ma duc la fereastra, pentru ca ...lumea de afara nu imi ingaduie, scaldata in frumusetea ei orbitoare, angelica, sa imi mai formez himere inspaimantatoare, care sa ii diminueze din gratie si pasiune.

Insa acum privesc fara expresie cerul de cristal fumuriu spart in bucatele. Murdarit de cenusa vremii, carbune stins, viata aprinsa, nu ma mai copleseste. Nu, pentru ca himera mea era mai frumoasa. Himera mea era mai vesela, dar numai in contrast cu cerul mort.

Vreau sa simt cum imi mangaie pielea vantul, deschizand geamul incaperii intunecate, dar afara e moleseala, e inaduseala. Nicio adiere, nicio briza molcoma, nicio simtire. De ce nu imi este permis sa il simt? Asa cum e el, simplu si etern, mie imi place. Dar el imi place? El, care nici nu stiu ce e defapt? Sau senzatia ce mi-o graveaza... Acea furnicatura stresanta, acea soapta auzita de toti, dar neinteleasa de nimeni, acelea imi lipsesc atat de mult in momentul acesta.

Ma uit la jadul topit de pe jos, la iarba ce nu mai poate fi verde. Ea doar se adapteaza cerului. Plang amandoi. Totul e trist, desi eu vreau sa zambesc. Oare sa reusesc? Lumina incet se intuneca, isi pierde puritatea de altadata. Si ea incearca sa se armonizeze cu neantul ce o inconjoara.

Crengile copacilor par sperietorile de ciori, fara de expresie, din copilarie, negre si sumbre, cu ganduri malefice. Celelalte blocuri sunt doar strajerii miracolului in sine, pionii lumii coplesite de negreala celesta. 

Totul e-o liniste, dar si un stres, o presiune. Simt cum sunt constransa de atmosfera in care nici macar nu am pasit, spre care doar m-am apropiat. Incerc sa fac pasi inapoi, dar degeaba. Sunt captiva in acel paradis in destramare, care este placut tocmai prin decaderea lui.  

Cand deodata, cu obrazul lipit de geamul de gheata, cuprinsa de frioane cauzate de frumusete, lipsita de orice intentie si de orice vlaga sau tel, vad o raza evanescenta si diafana de soare. "E salvarea mea", asta gandesc. "Aceea e himera mea, pe care o asteptam sa ma elibereze." Himera mea, care intotdeauna ma orbea, acum e si ea rapita de tristete. Isi mentine slab viata. Dar exista! Himera mea e speranta unei noi raze de soare, in mijlocul naturii statice si sobre. Fantasma mea e visul meu. Himera mea ... e ceva ce penduleaza intre gand si neant, intre nimic si totul pentru mine. Este speranta, pe care in zilele funebre nu o voi mai vedea, dar care mereu va exista. Mereu in intuneric e si lumina. Mereu in cruzime e si mila. Mereu in viata e si o picatura de nimic. Si mereu in moarte... e un nou inceput!

 I`ll also show you a sweet dream next night!