Baiatul se uita la chipul mamei sale, la modul cum se chinuia zilnic pentru el. Se gandea doar la viata pe care o duceau impreuna, la ochii ei indurerati. Ideile ce-i strapungeau mintea erau prea mature pentru varsta lui, dar nu avea alta alternativa. Trebuia sa fie tare pentru mama lui, isi dorea o viata mai buna, mai curata, mai lipsita de grijile contingente. Se simtea inutil, dar in porii lui fremata dorinta devenirii. Nu voia, spre deosebire de copiii cu care se juca, sa fie prinţ, broasca, sau fluture. Nu s-a gandit niciodata la asemenea lucruri. Basmele i se pareau doar o pierdere de vreme. Oricum nu erau adevarate si niciodata nu ar fi putut fi. Nu. El voia sa devina ceva mare, pentru mama lui, ai carei ochi pierdeau treptat, zi dupa zi, speranta.
Dar intrebarile pe care si le punea singur erau prea dificile pentru un biet copil ce urma sa implineasca zece ani. Prin cuvintele lui infantile si glasu-i slab nu-si putea raspunde. Si totusi avea nevoie de raspunsuri, simtea ca nu va putea adormi daca nu le obtinea. Ar fi intrebat orice si pe oricine.
-Mami! o intreba el, decizand ca golul pe care-l simtea in piept trebuia umplut cu orice pret.
-Da, scumpule. Zii repede, vezi ca am treaba.
-Eu pot ajunge ceva mare? se balbai, temandu-se sa nu se faca de ras in fata mamei lui.
Femeia ii zambi amar, ofta, pufni, aproape ii dadura lacrimile. Se uita la fata baiatului, isi exonera infantilitatea si inocenta. Ochii tanjeau la maturitate, la ajutor. Decisese intr-un final sa ii raspunda sincer, stiind ca baiatul de care ea era mandra va intelege.
-Nu, se ineca mama copilului, regretand cele spuse.
Putea sa il minta, sa ii spuna orice altceva. Putea sa ii spuna ca urma sa devina un print, ca in povestile cu final fericit care i se impuneau la scoala. Dar nu, ea decisese ca va fi sincera cu propriul ei copil. Decisesera amandoi ca vor face fata viitorului, impreuna.
-De ce? insista fiul ei, dezamagit de raspunsul sumar oferit.
Femeia rase in sinea ei, dupa care isi indeparta din nou buzele geometrice:
-Pentru ca trebuie sa fii diferit. Mari ajung doar cei diferiti.
Ii era jena ca spuse asta, dar era explicatia reala. Ei erau oameni normali.
-Si eu nu sunt diferit?
-Nu, nu ai prin ce sa fii diferit. Tu esti ca mine.
Baiatului ii scapa o lacrima, insa o sterse repede. El era puternic si voia sa ii dovedeasca si ei acest lucru. Zambi. Isi lua mama de mana osoasa si o conduse spre locul lor secret. Ajunsi acolo, ii prinse mana mai bine intr-a lui si i-o presa pe piept. Dorea ca ea sa ii numere bataile inimii. Mama sa ii memora usor ritmul vioi, ce trada aparentele de maturitate ale copilului ei.
Baiatul apoi muta aceeasi mana slaba, lasata moale, de pe pieptul lui pe al ei. Repetara procesul. El zambi in tot acest timp, stergandu-si din cand in cand lacrimile cu maneca de la mana cealalta.
-Mami, uite! Inima mea bate mai repede decat a ta! E altfel, e de copil, mami! Vezi, sunt diferit, pot ajunge ceva mare!
Femeia se uita uluita la chipul copilului ei, dar se temea sa creada in ceea ce el afirma cu vehementa. Ii era teama sa spere ca baiatul ei va ajunge ceva mare. Ceea ce ii demonstrase el erau doar sperante de copil, insa cu totii suntem inauntrul nostru copii. Cu totii avem dreptul sa speram ca suntem diferiti prin ceva. Cu totii vrem ca ceva sa se intample, iar dezamagirea e doar un pas spre diferenta.
Mamei ii era frica sa creada ca baiatul avea dreptate. Il luase in brate si incepu sa planga. Erau amandoi copii, sperau la ceva mai bun.
Maturitatea e doar o aparenta. Viata din noi nu se disperseaza. Se concentreaza in noi. In sinele nostru. Exista.
