Imi e dor

Imi e dor de atingerea molatica a soarelui pe pielea mea. Acel sentiment, acea infiorare, care ma facea sa tremur, o simteam atat de linistita, atat de calma, incat pana si gandurile mele de inima franta erau alinate. Imi umplea sufletul de buna dispozitie si de moleseala, iar ochii mi se inchideau, gandindu-ma la provenienta sacra a acelei raze angelice. Si, chiar daca ochi-mi erau lipiti, nu vedeam neantul negru. Nu. Acea moleseala imi scrijelea in intuneric lumina paradisiaca, cu nuante specifice fermecatoare.

Imi e dor de singura briza de vant desertic. Era o singura vibratie in atmosfera, era inadusitor, dar placut. De ce era atat de placut? Daca ar mai fi inca o data... nu cred ca ar mai avea aceeasi magie asupra mea. Nu, pentru ca a trecut vremea ei. Nu, pentru ca s-a schimbat ceva in atmosfera densa ce-mi preseaza sufletul . Dar vreau acele vremuri inapoi, cand eram in stare sa savurez fiecare unica melodie de vant.
Imi e dor de presiunea cerului limpede asupra mea. Ma uitam la el, il simteam gol si totusi plin, de fericire, de viata, pe care acum si le-a ascuns in nori. O, acei nori putrezi care-mi intuneca privirea, care suspina pe zambetul meu, il ingreuneaza si il distruge intr-un final.
Imi e dor de acele seri calde in care nu puteai sa respiri, in care respirai aerul altcuiva, in care stateai aproape de cel drag. Imi e dor de acele nopti ploioase, pe care le sorbeam si le simteam, cand ma bucuram de racoarea stropilor de ploaie, cand ma infiora natura prin evanescenta ei candida si cand eram usor tulburata de un nou sentiment, cand puteam fi dominata de orice.
Dar a trecut. Vara s-a scurs printre bucuriile si tristetile mele, s-a strecurat prin labirintul jucaus de sperante efemere. S-a dus! Si nu inseamna ca nu a lasat nimic in loc. A lasat nostalgie, melancolie, toamna si vise. Vise care asteapta sa fie implinite vara urmatoare.