"In saracia sentimentelor si gandurilor mele, cuvintele tineau loc de orice, erau forma lasitatii mele in fata realitatii celei adevarate, forma labartata de a fi a cuiva care nu e, care se face ca e, care-si cauta un inlocuitor, imaginea isterica a deficitului meu de viata."

joi, 17 ianuarie 2013

Light my Darkness (Complex)

Capitolul 4

16 iulie. Ziua aceea teribila in care nu numai mi-a murit bunica, ci si am aflat ca parintii cu care nu ma inteleg aproape deloc nu sunt parintii mei. „Si ce se presupune ca ar trebui sa fac? Sa ma fac ca nu stiu nimic? Sa ma fac ca totul este ca inainte? Logic ca nu este si nu va mai fi la fel. Nici inainte nu era foarte bine, dar macar nu simteam ca am trait 17 ani in minciuna. Schimbarea este cea mai buna. Ma bucur ca m-am schimbat. Bunica... si-a sacrificat ultimele clipe din viata sa imi transmita asta. A vrut ca eu sa fac ceva sa ii schimb, are incredere in mine. Cu mine cea de acum, cu cicatricea asta exact asa cum e, le voi arata. Le voi arata ca nu sunt inlocuitoarea lui Sunshine. Sa plec de aici? Unde sa plec? N-am unde.” Nu stiam in cine mai am incredere. Aveam, teoretic, prieteni. Ii aveam pe Jace si Avril. Si pe Eric. Doamne, cat il puteam iubi. Mereu, dar mereu, numai la el imi sarea minte. Orice faceam, si pe Eric... Dar da! Il aveam si pe Eric, iar in el aveam o incredere oarba.
                22 iulie
            Trecusera cateva zile, iar eu nu luasem inca o hotarare. Nu le spusesem nimic din ceea ce am aflat. Era mai bine sa fie totul secret. Nu contactasem pe nimeni care sa ma ajute. Defapt.... nu iesisem din camera si nu mancasem nimic. Eram deja anemica, si probabil ca miroseam a statut, daca nu chiar a putred. Cand ma decisesem sa fac o baie, am prins accidental o conversatie dintre parintii mei – bineinteles, ei nu stiau ca sunt acolo. Eram ascunsa in spatele usii incuiate de la baie, deci puteam asculta fara grija interventiei cuiva.
                -Si acum ce facem? se auzi glasul mamei.
                -La ce te referi?
                -La Kristen, dragule. Nu mai iese din camera, se comporta chiar mai ciudat decat inainte. La anul termina liceul. Nu stie ce va face mai departe. S-a dus cariera de fotomodel pe care i-o planuiam eu.
                „Se gandea ca voi fi model? Doamne-ajuta!”
                -Tot nu inteleg.
                -Vreau sa spun asa : daca continua in ritmul asta, se vor duce pe apa Sambetei eforturile ei de pana acum. Si nu numai ale ei. Ci si ale noastre. Daca tot e adoptata, macar sa ne faca mandri de ea.
                „Adoptata. Chiar sunt.” Desi nu pusesem niciodata la indoiala spusele bunicii, suna mult mai rau sa o aud din glasul ei.
                Atunci insa, interveni tata, cu niste vorbe simple, care m-au facut sa plang:
                -Nu conteaza ca e adoptata. Esti ciudata si prea perfectionista, nu te supara. Nu ai vazut cate eforturi a depus pana acum sa te multumeasca? A avut un accident care a marcat-o. Nu poti intelege nici macar atat? Ca fata pe care ai crescut-o, deci este a ta, nu mai poate fi la fel? Nu este nimic de explicat aici. Este totul foarte simplu. Kristen este doar o adolescenta, draga mea, care probabil ca traieste cele mai solitare clipe din viata ei. A avut o viata roz, plina de oameni. Probabil ca se indoieste de tot ce i-au spus ei pana acum si crede totul o minciuna, tinand cont ca dupa ce i-a ramas chestia aia pe fata toti s-au uitat altfel la ea. Acorda-i timp, fii alaturi de ea. Si va fi mai bine. Ce daca nu va mai fi la fel? Vrei doua fete trase la xerox?
                -Asculta, fa-ma cum vrei, dar eu nu mai pot fi alaturi de ea. Daca nu mai este cum vreau eu, nu o mai consider fiica mea. Si asa nu a fost de la inceput fiica mea.
                „Si nici tu mama mea!Sac! Sac! Sac! Esti doar o ciudata care nu a avut succes in cariera ei, iar de aceea vrei sa iti faci fetele perfecte, cum tu nu ai fost!” Probabil ca as mai fi injurat-o in gand, dar am pornit apa si mi-am vazut de baia mea. Ascultatul pe la usi nu era favoritul meu, iar daca ei mai aveau sa imi spuna ceva nu aveau decat.
                Chiar daca apa era pornita, tot ii puteam auzi. Era unul din acele momente in care nu vrei sa asculti conversatia cuiva, dar totusi esti ispitit sa o faci.
                -Daca tu nu ii vei fi alaturi, atunci voi fi eu. Voi fi tatal care nu i-am fost si pe care nu l-a avut niciodata.
                -Deci acum ne certam, sau ce?
                -Nu. Nu ne certam. Avem opinii diferite asupra ceva. Atat.
                Nu le-am mai ascultat conversatia. Mi-am vazut de baia mea, nedorind sa ma mai gandesc la nimic. In ciuda dorintei mele, valuri de sentimente imi perturbau linistea. Tumultul neincrederii imi invada mintea, ma facea sa nu mai procesez corect nimic. Sa plec din acea casa nu era o solutie. Nu vroiam eu sa fie una. Imi dispretuiam familia pentru ca m-au mintit. Intr-adevar, nu mai aveam incredere in ei. Dar nu ii puteam parasi, nu dupa sacrificiul bunicii.
                Parasind baia, mi-am luat niste jeansi si un tricou cu trei marimi mai mare si am plecat. Destinatia exacta, nu mi-o amintesc, dar am trecut prin parcul de la cateva strazi distanta de casa mea.  M-am oprit pe o banca, observandu-mi sireturile de la papuci descheiate. Ce conta ca era vara? Eu tot cu adidasii umblam peste tot. Cat m-am aplecat sa mi le asez la loc, pentru a nu ma impiedica, am auzit o chitara cantand melodia mea preferata. Apoi, mai tarziu, dupa solo-ul de chitara, o voce se armoniza cu aceasta.
-I wanted you to know I love the way you laugh
 I want to hold you high and steal your pain away
 I keep your photograph; and I know it serves me well
 I want to hold you high and steal your pain
 Cause I'm broken when I'm lonesome
 And I don't feel right when you're nowhere
 You've gone away,
 You don't feel me here anymore.

                Bineinteles, nu recunosteam vocea. Dar, ca o proasta hipnotizata, mi-am indreptat pasii haini fix spre locul din care venea. De asta nici nu imi aminteam destinatia spre care vroiam sa merg. Nu am mai ajuns niciodata la ea, din cauza acelei voci calde. Ajunsa acolo, langa acel baiat cu voce superba, am incercat sa imi mentin o figura indiferenta si sa nu imi fac prezenta simtita. Daca m-ar fi vazut sau auzit, mai mult ca sigur ca s-ar fi oprit din cantat. Ascultand mai departe, m-am uitat la purtatorul brunet al acelei voci. Parea cam de aceeasi varsta cu mine, avand ochi negri patrunzatori, buzele usor conturate si o silueta aproape perfecta. Facand cativa pasi inapoi, din dorinta de a pleca, am cam dat peste o piatra si am cazut. Atunci s-a oprit si cantecul si in acel moment m-a observat.
                -Aaaaa... scuze. Te-am facut sa te opresti. Continua si nu ma baga in seama.
                Ca si cum nici nu m-ar fi auzit, mi-a intins o mana si m-a ajutat sa ma ridic de pe asfaltul dogorit. Ochii lui ascundeau o raceala nesentimentala, ca si cum inima lui ar fi fost ori inexistenta, ori in alta parte. Semanau ochilor mei din urma accidentului : inexpresivi, goi, rataciti in ganduri.
                -Scuze, din nou, i-am spus si mi-am coborat privirea, pentru a nu imi face cicatricea vizibila.
                -Ti-ai mai cerut o data scuze. Mai vrei ceva?
                Nu imi puteam da seama de ce era atat de rece. „Daca e pentru faptul ca m-a ajutat sa ma ridic, reuseam si fara el, multumesc frumos.”
                -Eu sunt Kristen. Canti grozav.
                -Da, si?
                -Si... nimic. Cred.
                -Bine. Poti pleca.
                -Aaa.... Nu chiar. Frumoasa chitara. Pot sa arunc o privire la ea?
                Dupa ce si-a schimbat fata intr-una si mai rece si misterioasa, mi-a raspuns:
                -Sa zicem ca da. Dar e o simpla chitara. Nu vad la ce ai putea-o tu folosi.
                „Ei, esti ingamfat, a? Iar eu sunt ciudata. Suntem chit, deci, nu?”
                Era un model western de chitara acustica. Neagra, suficient de usoara, iar pe spatele ei scria intr-un colt „Demon” . Langa inscriptia aceia, era scris de el insusi cu un marker sau ceva „Damn”. „Frumos. Damn Demon. Suna bine. Dar oare se si aude la fel de bine cand cant eu? ”
                La cei 17 ani ai mei, nu mai cantasem niciodata la o chitara acustica. Eu o aveam pe a mea electrica in camera, cu amplificatoare, dar stiam ca nu e acelasi lucru. Am intrebat acel baiat misterios daca pot sa o incerc si eu. A dat din cap, aproape indiferent, pregatit sa isi puna degetele in urechi sau sa opreasca sunetele facute de mine, atingand corzile. Nu aveam de gand sa ma fac de ras unui ingamfat ca el. Stiu, nu il cunosteam absolut deloc... dar nu conta. Nici macar cicatricea nu vroiam sa imi influenteze modul in care cantam. Mi-a schimbat personalitatea, dar mandria a ramas la fel de mare.
                Am luat cateva acorduri, la inceput mai lent, apoi m-am oprit si am inceput din nou, de data aceasta intonand o melodie, o alta preferata de a mea, una care nu se auzea armonios la chitara mea electrica si la care stiam versurile.
-I don't wanna be demanding
I just wanna know the reasons why
We live and die in a world of lies...
Addicted to the way we crash and burn
I gave it all away, now it's your turn
Watching me, watching you
Don't wanna see the worst in you
So don't let it come true.

                Nu exista nicio diferenta pe chipul sau, desi parea ca se gandeste la melodia pe care o cantam. Cand ajunsesem la refren, a inceput sa cante si el. Deja semana totul cu o intrecere cine canta mai tare. Nici chitara nu se mai auzea. Cand s-a terminat melodia, am inceput sa radem cum , eu cel putin, nu o mai facusem de multa vreme. Adica, cum sa nu razi cand lumea se speria cand trecea pe langa noi? Serios, speriasem pana si un caine. Sunetele erau frumoase, dar volumul era asurzitor. Nu credeam ca voi mai putea canta o saptamana dupa cat ma fortasem in acele minute.
                -Deci, ai de gand sa imi spui numele tau? l-am intrebat, uitand cat de ingamfat fusese cu doar cateva minute inainte.
                - Nu.
                -De ce? Tu il stii pe al meu. Si as vrea sa imi amintesc de baiatul cu care am cantat ca nebuna in parc.
                -Bine... fie. Numele sau prenumele?
                -Of, ma enervezi deja. Zi-le pe ambele si taci.
                -Allen. Allen Noah. Tu cum ziceai ca te numesti? Scuze, dar am uitat deja.
                Nu, deja incepea sa ma enerveze. Serios? Abia i l-am spus cu un minut in urma!
                -Nu ti-l mai spun, daca ai uitat deja.
                Si m-am apucat sa rad din nou. Ma simteam bine langa acel misterios brunet Allen, cu o voce superba. Vazand ca nu mai zice nimic, am inceput tot eu:
                -Bine, OK, nu te supara. Sunt Kristen Lee Ren.  Daca tot te-am facut sa astepti, macar sa iti dau informatia completa, nu?
                -In fine. Lung nume mai ai. Incantat sa te cunosc, Lee.
                Era prima oara cand cineva imi spunea Lee. M-am simtit alt om.Era o senzatie placuta, desi cred ca am avut o privire cam suspecta, dupa reactia lui. Nu ma gandisem niciodata sa ma prezint pe acel nume, avand in vedere ca mereu lumea m-a strigat Kristen.
                -Si eu sunt incantata, Allan.
                -Nu sunt Allan. Allan suna a nume de elefant, sau de manelist, multumesc frumos. Nu cred ca sunt elefant. Allen sau nu ne cunoastem.
                -Deci preferi sa fii TheUnknownMan decat un elefant adorabil?
                -Da.
                -Bine, Allen. Aaaa, daca tot suntem aici, de ce imi spui Lee?
                -Pentru ca nu imi place Kristen. Mai vrei sa stii de ce si asta? Pentru ca e numele unei actrite idioate care nu stie decat sa faca o fata trista si sa se planga.
                Nici nu m-am gandit vreodata ca port acelasi nume cu Kristen Stewart. Pana in acel moment. Twilight a fost o parte din copilaria mea, deci nu aveam de gand nici sa comentez ceva, dar nici sa ma contrazic cu el. Nu atunci. Parea suficient de mandru si de ingamfat incat sa ma faca si pe mine sa cred ca tot ce spun e eronat. Era chiar mai mandru decat mine.
                Vazand ca e liniste, m-am gandit sa rup eu tacerea:
                -Acum de ce taci?
                -Pentru ca asa mi-ai zis. Sa zic cum ma cheama si sa tac.
                -Eii... Deviai de la subiect. Vroiam sa te intreb de cand te-am vazut cantand stingher: canti de placere, faci cursuri sau pentru ce?
                -Placere. Si.... ar mai fi ceva...
                -Ce?
                -Sunt solistul principal si chitarist intr-o trupa rock .
                -Serios?
                -Da. Nu par? Nu ai ochi sau ce? Uite-te la parul meu, sau la ochisorii astia, sau chiar si la cum ma imbrac. Si m-ai mai prins si cantand.
                -De unde era eu sa stiu ca nu esti doar un tip normal care tocmai a avut o intamplare nu prea placuta si canta in parc melodii triste?
                Din nou, a tacut. Parea ca proceseza informatiile noi.
                -Stai ... nu ma recunosti pe mine, asta inseamna ca nu ai auzit de trupa noastra.
                -Intr-adevar, nu am auzit. Sa imi fie rusine.
                Inainte sa mai apuc eu sa pun intrebari stupide despre trupa lui al carei nume inca nu il cunosteam, mi-a taiat-o intrebandu-ma de ce cant eu- ma rog, intr-un mod de-al lui, de elefant cu nasul pe sus.
                -Ca sa ma descarc. Simplu, nu?
                -Da...  Cred.
                Si din nou avea acea privire rece, pe care credeam ca am dispersat-o. „Ce a patit? Am zis eu ceva gresit?” ...
                Ma simteam ciudat de relaxata langa el. Ca langa Eric. Nu puteam insa compara ochii albastri patrunzatori ai lui Eric cu raceala si distantarea din ochii negrii ai lui Allen. Desi... ai lui Allen pareau atat de sinceri.... Atat de gheata, si totusi de o onestitate cum nu am mai vazut. „Inseamna ca eu toata viata nu am vazut decat minciuna?Probabil.”
                M-am ridicat de pe banca. Trecuse o perioada destul de lunga de cand lipseam de acasa fara ca tata sa stie. Surprinzator, Allen m-a intrebat unde plec. I-am povestit vag situatia in care ma aflam – despre cum am aflat ca am fost adoptata, despre parintii mei, despre tot, mai putin despre accident. Nu era necesar ca el sa stie de ce a fost necesara transformarea mea. Nu stiam de ce i-am povestit, pentru ca nu imi doream mila lui. Cumva, brunetul mandru si-a dat seama de asta si despre ego-urile noastre la fel si tot ce a spus a fost „nasol”.
                -Tu unde stai? Si unde inveti?
                -Sunt in penultimul an la West High si locuiesc singur, intr-un apartament de pe Fogg Street. De ce, vrei sa stai la mine peste noapte?
                Am inceput sa rad ca un papagal.  Ne-am salutat vesel si am plecat fiecare la vietile noastre sumbre. In momentul in  care Allen mi-a spus ca locuieste singur, dincolo de gluma, se ascundea o tristete profunda, una care m-a facut sa inteleg ca e gresit sa ma gandesc sa fug de acasa. De asemenea, tot din cauza misteriosului baiat brunet, hotarasem sa risc si sa le povestesc parintilor mei adoptivi despre lucrurile pe care le-am aflat. Intr-un fel, intalnirea tainica cu Allen Noah mi-a dat curaj, a deschis noi drumiri pentru aceasta noua eu, cea cu numele de Lee Ren. Simplul fapt ca el m-a strigat asa a facut ca rotitele mintii mele sa functioneze corect din nou. Ma decisesem sa o las pe Kristen cea veche sa fie blonda perfecta a parintilor ei in continuare, in timp ce Lee va fi ce va dori ea, ce va descoperi ea ca ii place. In lumea lui Kristen cicatricea era un accident, dar in a lui Lee era pur si simplu realitatea de a fi tradata. In viziunea lui Kristen cea superficiala numele lui Allen, indiferent daca era scris corect sau nu insemna acelasi lucru, pe cand Lee nu avea sa isi lase salvatorul sa fie un elefant. Avea sa vada detaliile, sa tina cont de ele. Pentru Kristen cea suferinda muzica pe care o canta ramanea o descarcare, o modalitate introvertita de a-si varsa dracii, insa muzica lui Lee va fi calma, blanda, o adevarata alinare pentru sufletul oricui – nu va pansa ranile fara sa le lase sa se vindece.
                Lee Ren...
                Lee Kristen Ren...
                Nume diferite, aceeasi persoana, mentalitate segmentata. Diferente? Nuante, cicatrice, rani si-o amintire. Amintirea acelei zile de 22 iulie nu prea fierbinti de vara  in care am cantat ca o nebuna alaturi de solistul unei trupe al carei nume nu il stiam.
                30 iulie
                Zilele de vara se scurgeau incet, iar eu imi formasem o noua rutina. Le povestisem parintilor mei adoptivi aproape despre tot ce aflasem in urma cu o saptamana, exceptia fiind adevarul despre accident si cicatrice. Credeam ca pot uita ce a fost, insa aveam nevoie de timp pentru a ierta toate minciunile. Incepusem sa vorbesc din nou, atat cat era necesar. Nu ieseam prea des din camera, dar macar aveam o figura luminoasa atunci cand o faceam. Adica, atat cat se putea. Evoluam incetisor din starea de leguma fiarta. Pe sor-mea, Sunshine, nu prea o mai bagasem in seama. „Sa faca ce vrea ea. Sa se ia de mine cum vrea.” Am lasat-o sa imi fure prietenii candva, acum sa ii pastreze. Urma sa incep penultimul an intr-o luna, aveam sa fiu intr-o alta clasa, intr-o alta scoala si sa imi fac alti prieteni. Unii care sa se potriveasca noii eu. Asta pentru ca pentru fostii colegi schimbarea ar fi fost prea mare si nu m-ar mai fi vazut pe mine. Da, imi era frica si nu puteam sa o infrunt altfel. Si nici nu vroiam.
                Desi imi vedeam fosta feblete, Eric, zilnic, inima mea isi mai domolea din viteza de odinioara. Apreciam grija lui si eram convinsa ca se gandeste la faptul ca innebunisem intr-un final. Insa nu mai fusesem niciodata atat de normala, atat de eu.  Intr-un final, el era singurul care inca ma mai numea Kristen si caruia inca ii raspundeam. Ceva din mine nu vroia sa renunte la el. Oare ce? Inima?Prietenia pe care i-o purtam?  
                Intr-o zi, pe cand eu imi  chinuiam talentul pe corzile grosolane ale chitarii mele electrice, Eric se holba la mine cu o privire greu de recunoscut. Intai, am crezut ca poate fi vorba de curiozitate multumita ochilor mari, albastrui patrunzatori, de catelus. Dar nuanta aceeia de albastru, mai atent analizata, ascundea in ea egoism, ciuda si confuzie.
                -Kristen, cand imi vei dedica si mie o piesa? ma intreba blondul in acea dimineata,  privindu-ma cu acei ochi ce ascundeau multe.
                -Poate, candva, o voi face. Cand vei fi ranit, sau trist, sau suparat. Cand vei avea nevoie de mine.
                -De ce doar atunci?
                I se cunostea curiozitatea din glas. Nu stiam ce sa ii raspund, asa ca i-am adresat doar o alta intrebare, crezand ca este un argument mult mai pledant decat orice altceva mi-ar fi trecut prin minte.
                -De ce ai lua medicamente cand nu esti bolnav?
                Poate ca nu imi doream ca muzica mea sa fie medicament, dar ar fi fost o metoda de a ajuta un prieten, de a-i da un impuls sa uite momentele dificile, m-ar fi facut mai apropiata de ceilalti.
                Eram mult mai rece cu Eric decat inainte si constientizam asta. In loc sa ii fiu recunoscatoare ca imi e alaturi, ma comportam teribil. El era aceeasi persoana pe care o stiam dintotdeauna, calma, ganditoare, nu prea vorbareata, dar directa si insistenta. In schimb, eu ce puteam face? Eram exact ca un copil mic si prost care penduleaza intre personalitatile-i alternative si nu mai stiam cum sa ma comport cu ceilalti.
                Eric rupse din nou tacerea :
                -Tii minte, inainte de moartea bunicii tale ca ti-am zis ca te astept? Ca vreau sa te intorci la mine, in bratele mele, ca voi fi mereu acolo pentru tine? Deci de ce? De ce esti altfel?
                -Poate ca a trecut putin timp, dar nici nu ai habar cate s-au schimbat in mine! i-am spus pe un ton rastit, ca si cum acela ar fi fost subiectul ce mai iritant pentru mine. Chiar vrei sa stii ce s-a intamplat? Sigur vrei?
                Nu mai tipasem de multa vreme in halul ala. Din nou, momentele de delir reveneau. Mi-era mila de saracul baiat, pe care il lasasem perplex din cauza volumului vocii mele si din cauza privirii nebune. Daca inainte ma credea nebuna, acum as fi trebuit inchisa. Parea deja ca stie cum sa reactioneze la starile mele dezechilibrate : cu calm.
                -Da, vreau.
                -Bine, am spus pufnind. Hmph, nu sunt prea multe. Decat ca am aflat intr-un mod brutal ca sunt adoptata. Ca sora mea ar fi trebuit sa fie moarta si ca eu sa fiu inlocuitoarea ei... Ca bunica isi doreste, adica isi dorea, ca eu schimb ceva la modul de viata al familiei mele. Ca eu m-am decis sa nu schimb numai asta, ci si totul la viata mea. Inclusiv numele. Ca am cunoscut un brunet misterios in parc care m-a trezit la realitate. Ca m-am prezentat lui cu numele meu intreg si el mi-a raspuns „incantat de cunostinta, Lee”, nu Kristen. Si insusi capriciul asta mic si neinsemnat al lui a reprezentat tragaciul schimbarilor din ultima vreme.....
                Am tacut pentru cateva secunde, dar, inainte sa inceapa el sa spuna ceva, am inceput din nou, tot eu, la fel de grabita, cu la fel de multa emotie si nervozitate in glas :
                -Nu, nu sunt nebuna. Da, mai traiesc. Nu, nu stiu daca voi supravietui. Si da, sunt proasta, cel putin atat cat sa recunosc asta.
_________________________________________________________________________
Melodiile pe care Allen si Lee le-au cantat sunt  Escape the Fate - World Around Me si Amy Lee& Seether - Broken.
Sper ca v-a placut capitolul, astept pareri.
Gasiti capitolul si pe wattpad, aici



2 comentarii:

  1. Superb si captivant! Nici nu mi-am dat seama cat de mult era scris, totul curgea lin, franturi de viata reala...minunat!

    RăspundețiȘtergere

Spune-mi ce crezi :o3 :