Erai in umbra mea. Mergeai agale in spatele
meu. Te simteam. Vroiam sa incetinesc, sa treci pe langa mine, sa ma observi.
Cand in sfarsit ai facut-o, m-am pierdut in ochii tai albastri-verzui, ce ma
priveau insistent cu un aer ferm de superioritate. Ca o neindemanatica, mi-am
scapat cartea ce o aveam in mana drept in fata ta. Te-ai aplecat, mi-ai pus-o
intre palmele cu palmele tale aspre si grosolane si mai salutat. Am mers mai
departe amandoi incetinind timpul…. Pentru ca nici macar el nu indraznea sa
intervina intre noi.
Dar… vezi tu…. eu inca imi amintesc aceasta
clipa care pentru tine nu mai inseamna nimic ca intriga durerii mele, drept
primul impact cu suferinta, drept…. mugurele mort al iubirii mele fata de tine.
Tu… tu! Firea ta m-a facut sa cred in “dragostea la prima vedere” si in
povestile cu final fericit. M-ai facut sa cred chiar ca traiesc una, ca sunt eu
acea printesa ce a si-a scapat pantoful pe scari si printul l-a adus inapoi.
Doar ca in basmul meu am fost eu cea invinsa de zmeul neinduplecat al lumii
mele – propria-mi iubire. Ai reusit tu sa imi schimbi viata, dar ai plecat
brusc din cea noua. Ai reusit tu sa redefinesti gramatica, sa revolutionezi
ideile tuturor, sa extermini singularul persoanei, dar ti-ai abandonat rolul.
Acum nu mai exista “noi”, exista doar lacrimi, “eu” si “tu” – care pentru mine
nu mai existi…. Care ai pierit in ochii mei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Spune-mi ce crezi :o3 :