Complex. Capitolul 1.

Si iata-o, in sfarsit noua poveste, cu care v-am amenintat de ceva vreme. Dupa cum am spus, este de forma unui jurnal... Fara alte introduceri, sper sa va placa:

Capitolul 1

15 iulie

                „Nu mai vreau sa simt nimic! Lumina imi inunda camera si chiar nu mai pot suporta. Am uitat de vremea cand toti ma apreciau. Asa e. Da. Nu mai exista. A trecut. Toti mi-au spus sa nu ma schimb. Ca cicatricea nu conteaza. Si ... stiu ca au dreptate. Dar nu pot sa o ignor! Nici pe ea si nici pe Sunshine. Dar ce sa le spun lor? Ca totul e din cauza ei? Nu pot. Nu le pot spune asta. Si-au pierdut sperantele in mine, de ce sa si le piarda si in ea? Ea merita mai mult. Mi-e mila de ea. Trebuie ca eu sa stau in intuneric, aici, inchisa in propria-mi minte pentru ca ea sa straluceasca, acolo, afara, cu prietenii mei si.... Eric. Si totusi de ce? Nu o pot intelege. E mult mai frumoasa si mult mai inteligenta, mai descurcareata si mai ... altfel. De ce nu e multumita? De ce nu poate lasa invidia asta? Vrea si mandria mea? Sau si orgoliul meu? Astea sunt printre putinele lucruri pe care nu le va putea lua de la mine. Si e mai bine asa decat sa raman o persoana goala. Insa.... dupa tot ce s-a intamplat, de ce nu o pot uri inca? Vreau sa o urasc, sa nu mai simt durerea pe care mi-a provocat-o. Dar de ce? Poate pentru ca Sunshine e sora mea? Nu cred. In anumite circumstante iti poti uri familia. Chiar daca familia tot familia ta ramane. Si nu o poti schimba, nici alege.”

                Stateam intinsa pe patul meu rece, in camera mea rece, in lumea mea de gheata. Gheata din atmosfera imi patrundea prin pori si se topea, multumita furiei mele fierbanzi, cand am simtit ca o persoana imi invada cu calm spatiul. Intra mama, incet... incet... atat de incet incat m-a enervat.

                -Ce vrei? am intrebat-o cu tonul neatent, chiar daca eram atenta la tot ce facea, la fiecare miscare – si ea stia asta.

                Nu mi-a raspuns. Puteam simti noi adieri pe fruntea-mi acoperita de bretonul negru mat. Imi deschise geamul. Probabil ca aerul meu inchis se extinsese si ajunsese pana la ei, caci de altfel ma indoiesc ca ar fi facut asa ceva. Mi-am mutat instantaneu privirea spre a ei. A mea nu mai era rece, ci era in mod surprinzator mirata si plina de afectiune. Nu stiu de ce. A mamei era plina de ura. Dorea poate sa cred ca inca era suparata pe mine ca mi-am vopsit si tuns parul lung, blond si drept. Acum aveam o forma a parului care se potrivea cu starile mele: negrul mat imi scotea in evidenta palitatea, bretonul pe o parte imi acoperea integral cicatricea care inca ustura si imi provoca dureri noaptea, si lungimea pana la umeri era comfortabila. Nu era chiar urat. Dar nu se compara cu prosperitatea dinainte. Cum de altfel, nici eu nu mai eram aceeasi persoana. Poate ca ceva din mintea mea imi spunea ca nu de asta era suparata pe mine, pentru ca ea nici inainte nu era o persoana asa materialista. Credeam ca exista un alt motiv pentru acele priviri de ura pura, cum de altfel, nu exista.. Era asa – o ura neintemeiata, bazata pe un fapt inexistent, dar cum nu se poate mai real in mintea ei.

                In acel moment de discomfort total intra in camera Sunshine, sora mea, care nu ma indoiam ca dorea sa o cheme pe mama la ea.

                -Kristen, e cineva la usa pentru tine.

                „Cum? Pentru mine? Nu cumva e pentru tine... pentru ca ti-ai insusit tot ce era al meu.” M-am oprit din comentat in mintea mea, pentru ca deja privirea imi era atintita cu dispret spre saraca Sunshine.

                -Cine e?

                Eu speram cu toata ardoarea de care eram in stare in acel moment sa fie Eric. Sa se intereseze de mine, sa ma mai vada odata.

                -Pai cum cine? Prietenii tai. Tsuna si Avril. Ai uitat ca inca mai ai prieteni? mi-a spus, accentuand aceasta ultima fraza.

                „Sincer, da am cam uitat. Tinand cont ca numai tu ai iesit cu ei. Ce? Nu te mai suporta?”. Eram atat de dispretuitoare si irascibila cu sora mea, poate pentru ca tot ce spunea ea era cu subinteles si ca eu receptam totul tare si clar. Dar... cum am spus. In adancul sufletului, nu o uram.

                M-am deplasat jos, in living, unde pe canapeaua crem asteptau prietenii mei. I-am invitat in camera mea, pentru ca nu era placut sa stai jos, cand stii ca ai tai ascultau tot ce spuneai.  In cateva momente eram toti in micul meu loc izolat, mama ii servea cu suc si prajituri,  exact ca atunci cand eram mici. Era un ritual nelipsit la ea, de altfel cum erau si sucul si prajiturile. Ne-a parasit imediat ce si-a finalizat ritualul, iar eu din urma ei am inchis usa molcom. 

                -Ce mai faci, Kristen? Nu ne-am vazut demult, mi-a spus Avril, cea mai buna prietena a mea.

                -Hmph. La fel.

                Un raspuns scurt, pentru ca nu aveam ce sa detaliez. Eu toata ziua mi-o petreceam in camera intunecoasa, stand, desenand, sau cantand la chitara. In acea perioada era vacanta, deci nu aveam scoala sau teme. Eram lipsita de ocupatie, plictisita de existenta, obosita de viata. Sau cel putin asa credeam ca sunt. Uneori ascultam valsul ascuns al picaturilor de ploaie, care ma facea sa zambesc atat de sincer, cum nici inainte nu puteam. Cunosteam in detalii fine zgomotele cotidiene din camera mea, le urmaream mereu. Imi placea sa stau intinsa pe patul rece, sa ma racoresc, sa uit de toate problemele mele enervante macar un pic. Imi placea, pentru ca fredonam melodii in minte si... nu ma mai puteam gandi. La nimic. Era atat de placut sa imi fie mintea goala...

                -Voi ce ati mai facut? am incercat sa abordez un ton mai putin plictisit, chiar unul interesat.

                -Pai... incepuse Tsuna sa explice. Am fost cu ai mei intr-o excursie foarte plicticoasa, in care nu am facut nimic altceva interesant decat sa stau noaptea afara si sa ma gandesc la toate porcariile care imi treceau prin minte.               

                Tsuna era colegul meu de banca si evident, era cea mai tare persoana pe care o cunosteam. Ma intelegeam foarte bine cu el inainte de ... accident... si vream sa ramana asa. Nu imi place sa rup prieteniile atat de brusc, pentru ca ei, adica  prietenii, simteam ca sunt singurii care nu m-au tradat. Sunshine mi-a provocat accidentul care numai accident nu a fost, din care mi-a ramas cicatricea oribila pe frunte, prelungita pe obrazul drept, mama se uita cu ura la mine de atunci, iar tata.... tata nu stiu ce facea, dar vorbeam cu el numai cand era absolut necesar.

                -Nu ai plecat nicaieri? ma intreba curioasa Avril.

                -Nu am vrut. Am ramas acasa singura. Ai mei au fost nu stiu pe unde.

                Apoi a incercat Avril sa ne explice ce vacanta frumoasa a avut, am inceput sa glumim, iar eu m-am simtit bine, cum nu m-am mai simtit demult. Dar ceva din interiorul meu imi spunea ca nu e corect. Ca nu era firesc ceea ce faceam si ca mie chiar imi placea ca eu sa fiu veriga slaba. „E greu sa traiesti ca mine. Nu imi place nimic in afara de muzica si de desenat. Nu imi place de nimeni... in afara de singura exceptie furata de Sunshine, Eric. Prietenii mei am un sentiment ca imi ascund ceva si ca se simt vinovati, de asta inca mai trec pe la mine. Totul e dat peste cap in viata mea. E ca un carusel. Niciodata nu pot sti la ce sa ma astept...”

                Se facu noapte, Tsuna si Avril au plecat amandoi odata, iar apoi a venit cu mandrie Sunshine, aranjata la patru  ace,rochie mulata, pantofi cu toc, coc, sa imi spuna ca trece Eric. Ce Dumnezeu?

                -Si de ce imi spui mie?

                -Pai... inca mai tii la el ... nu stiu... poate e ceva...

                -Da,da,da... sigur.

                -Poate te aranjezi. Fii serioasa. Arati ca o ciudata. Cu bretonul ala atat de lung ce iti acopera fata. Si cu hainele alea. Pune si tu un roz pe tine, mai fata.

                Eram imbracata cu un tricou lejer, fara decolteu, cu scris pe el si cu jeansi stramti negri...si sosete colorate. Ce era atat de straniu? Pentru mine era acum ceva normal. Cum aratam nu prea insemna ceva pentru mine. Oricum infatisarea imi era compromisa de fata. In fine...

                Am ignorat vizitatorul si oricat de mult as fi vrut sa stau cu el, sa vorbesc cu el, sa rad cu el, l-am lasat sa isi petreaca timpul cu sora mea. Imi amintesc ca eram intinsa pe pat, cu fata in sus. Ma gandeam la lucruri pe care acum nu mi le mai aduc aminte, dar lasasem usa deschisa ... neintentionat. Eric trecea pe hol, spre baia din capat si a aruncat o privire spre interiorul camerei. Eram imbracata in acelasi mod, camera mea era mai intunecata decat inainte, iar ochii priveau in gol, spre tavanul negru. S-a oprit timp de cateva secunde, iar cand eu in sfarsit mi-am aruncat privirea spre el, s-a facut ca nimic nu s-a intamplat. Nu m-a salutat. Nu din cuvinte cel putin. Dar imi era dor ca privirea aceia sa imi fie adresata mie.

                Mi-am inchis ochii si m-am straduit sa adorm. Si sa visez.

                *** Flashback*** - amintirile cosmarului.

                -Sunshine, unde naiba ma duci? am intrebat-o.

                -Ai sa vezi.

                Mi-a prins mana si m-a impins intr-o masina ce trecea. A sunat repede la ambulanta si a adoptat o fata speriata. Eram strivita de masina, tradata de propria-mi sora si totusi, am avut taria sa pot sa ma uit in ochii ei. Si am reusit sa citesc un dispret contopit cu ura si vinovatie. Eu eram de vina pentru toate starile ei din acel moment. Nu stiu cum, dar soferul masinii ce m-a strivit nu si-a dat seama ca am fost impinsa. Deci marturia lui nu a putut insemna nimic. Parintilor nu am avut ce sa le spun. Am intrat rapid in sala de operatie... iar urmatoarele ore nu am mai fost constienta. Nu imi amintesc nimic in afara de cicatricea oribila de pe frunte, care am fost avertizata ca nu se putea vindeca in viitorul apropiat. Am ramas cu acel complex. Viata mea a fost schimbata radical. De aceea eram cine eram in acel moment. De aceea mi s-a schimbat personalitatea. De aceea sunt irascibia cu sora mea. De aceea nu il mai pot avea pe Eric. Totul era atat de greu. Cicatricea nu era mare scofala, dar evenimentul m-a marcat. Si ma simt inferioara. De aceea am schimbat tot ce puteam schimba la mine: de la infatisare, la gusturi ... numai prietenii nu mi i-am putut schimba pentru ca erau singurii care nu ma tradasera, si nici persoana pe care o iubeam, Eric, care mi-a fost furata de Sunshine.  Parintii se uitau dezamagit la mine, de parca se asteptau la mai mult de la fiica lor cea mica care nu era deloc mica pentru ca avea saptesprezece ani. Ce puteam face! Vroiam sa scap de lumea aia, sa plec pentru totdeauna. De ce nu faceam pur si simplu asta? Pentru ca aveam prea multe lucruri nelamurite pe care doream sa le scot la lumina, sa fac dreptate, pentru ca nu puteam intelege de ce mi-a facut sora mea una ca asta. M-a facut sa nu imi mai pot trai viata. Din gelozie? Din invidie? Da, cel mai probabil. Dar nu pe calitatile mele. Nu. Pe acele persoane care tineau la mine.

                *** - inapoi la realitate... 

                Cand am revenit in propria-mi persoana, Eric trecea din nou pe holul meu. L-am remarcat trecand rapid si facandu-se neobservat. „Ce ascundea?” Era un motiv suficient de bun cat sa ma faca sa ma ridic din pat. Am pasit usor pe podea, inaintam treptat, pana am ajuns ca tocul gros al usii sa fie scutul meu. Ma uitam lung pe hol. Vedeam o umbra – era cu siguranta Eric. Am scos capul la iveala, pe hol pentru a vedea mai bine – actionam deja inconstient, hipnotizata de prezenta orbitoare a lui Eric. In acel moment, s-a uitat la mine. M-a vazut. Era un moment atat de fericit. Venea spre mine. Nu stiam ce sa ii spun. Probabil ca aveam fata rosie ca un trandafir sangeriu, bineinteles ofilit, vestejit, cum era persoana mea. Eric putea insa readuce trandafirul fiintei mele la viata. Cum? Cu simpla lui prezenta, cu simplele lui vorbe. Il vedeam apropiindu-se. Mai avea doi pasi. Dar eu instinctiv m-am dat inapoi. El inca inainta. „Ce bine!” Eram intr-un extaz de nedescris. In ultimile secunde ce mi-au fost acordate, m-am asigurat ca cicatricea mea nu era vizibila, multumita bretonului negru mat. In sfarsit ajunse in pragul usii mele.

                Avea o figura greu de citit. Nu stiam daca era un zambet sau un repros, o nemultumire, sau pur si simplu normalitate.

                -Buna, Kristen! Nici n-ai idee ce dor mi-a fost de tine.

                Vorbea repede, nici nu aveam timp sa intervin.

                -Pana acum nu am trecut pe la tine. Nu stiu de ce. Poate mi-a fost rusine sa trec, poate doar am vrut sa te las sa te linistesti, nici eu nu stiu. Crede-ma!

                Aproape plangeam. Nu din cauza incertidunii lui, ci din cauza minciunilor crude pe care le spunea. Incercam insa sa fiu tare.

                -Nu ai trecut pe la mine, dar pe la sora mea? Sta tot aici din cate stiam eu. Ce e intre voi doi?

                A sunat mult prea direct si mult prea dur. Nu vroiam sa spun asta, dar am mentionat cred, sunt impulsiva, nu gandesc mereu.

                -Nimic. Nu o iubesc.

                -Deci nu iubesti pe nimeni.

                -De unde stii tu ce simt eu?

                A dat sa plece, enervat, jignit poate, dar.... fara sa imi dau seama, l-am prins de mana.

                -Si mie mi-a fost dor de tine. Dar nu pot uita ca atunci cand am avut cea mai mare nevoie de tine m-ai lasat, ca atunci cand te strigam, erai defapt cu sora mea. Imi pare rau... insa nu pot uita nici ce am simtit pentru tine. O spun in felul asta, direct, stiu, pentru ca sunt constienta ca stii ce simteam inainte.

                S-a intors repede, m-a ademenit langa el si mi-a atins buzele cu buzele lui. „Ce idioata sunt! Acum ce fac? Stiu... fac ce mi-am dorit. Ce am tanjit atat de mult. Dar iar cad in capcana oare?”  A fost un sarut grabit, special si pe care doream deja sa il uit. Ma facea prea mult sa sufar.

                -Deci vrei sa spui ca tu chiar nu mai simti nimic? m-a intrebat.

                -Nu stiu. Deocamdata sunt confuza.

„Ce naiba spun! Stiu perfect ce simt pentru el...”

-Bine. Sa stii ca nu te-am uitat. Ma duc inapoi in living. Ma asteapta sora si familia ta.

Mi s-a luat o piatra de pe inima cand am auzit ca nu erau doar ei doi singuri. Cu ai mei langa Sunshine si Eric, nu prea se putea intampla nimic din care sa regret mai tarziu. Parea ca pleca insa se uita inapoi. Eu eram incremenita in acel loc, pentru toate prostiile pe care le spusesem la nervi. Nu trebuia sa ii spun ca sunt confuza... dar nu mai puteam schimba nimic. Faptul era consumat.

„Si totusi... oare nu am facut bine ca nu i-am cazut in farmec din prima?”

               

*Kristen*