Merit, deci pleaca, du-te, si lasa-ma sa ma doara!

.

Du-te. Du-te si lasa-ma in pace. Nu vreau sa aud nicio scuza, nicio vorba din partea ta. Vreau sa plang in legea mea.

Lasa-ma! Vreau sa tremur singura infierbantata in camera luminata doar partial . Vreau sa simt inaduseala nervilor ce ma coplesesc, ce imi cutremura mintea. Vreau sa aud melodia hardcore de la difuzoare, sa simt prin toata fiinta fiorul sentimentelor inghesuite printre acordurile de chitara si silabele tipate.

Pleaca! O sa fiu bine in singuratatea mea. Nu am nevoie de tine, doar e viata mea! O sa imi inghit tristetea difuza, o sa o separ de restul sentimentelor, o sa o inghesui in umbra mea – sa se innegreasca din ce in ce mai tare. Umbra nu ar fi neagra daca nu ar putea refugia unele simtiri; sa stea acolo, uitate, sa nu mai bantuie caile solitare din mintea mea precum o himera efemera din vis, precum le bantuiai odata tu.

Du-te! Lacrimile sunt dulci si incep sa le cunosc. Dulceata lor alina durererea scrijelita de degetele tale pe sufletul meu. Si doare. Chiar doare. Dar lasa-ma sa ma doara, stiu ca merit. Merit pentru ca nu am ales ceea ce trebuie, pentru ca nu mi-am ales prietenii potriviti, pentru ca mi-am ales un anturaj care nu e de mine.

Merit, deci pleaca, du-te, si lasa-ma sa ma doara!