Complex - Capitolul 3

               Cu ochii umezi, m-am uitat in sus la chipu-i modelat perfect, de 18 ani. El ma privea bland, cand deodata observ cum buzele incep sa i se miste: 

                -Hei, hei! Nu spune asta! Cu sau fara cicatrice, esti o persoana minunata!

                -Nu! Nu spune asta pentru ca stiu ca nu sunt! Nu am nevoie de mila nimanui! Nu imi trebuie sa fiu iubita din mila sau din alte tampenii, compatimire, vina! Defapt... stiu ca nu pot fi iubita cu tampenia asta de pe fruntea mea! Mi-am promis ca nici in oglinda nu ma voi mai uita, dar pana si o idioata ca mine stie ca nu va schimba cu nimic daca ignor problema, asa ca... ma uit in oglinda sau nu... cicatricea nu dispare de la sine!

                Imi tremura vocea, iar acum, cand scriu, imi tremura si mana. Erau momente de tensiune inimaginabila, in care abia eram in firea mea. Eram disperata si deliram. „Oare innebunesc? Doamne, de ce ii spun lui toate tampeniile pe care nici macar nu stiu cand imi trec prin minte! Ce am?”... Salvata sau nu  de telefon. Ma suna mama:

                -Da? ii raspund eu cu surprindere in glas.

                -Kristen, draga mea, avem niste vesti proaste...

                -Iar vesti proaste? Ce e bun in ultima vreme in viata mea?

                -Hai nu vorbi asa...

                Avea vocea de parca abia se abtinea din plans. „Chiar s-a intamplat ceva rau?”

                -Scumpo, a murit bunica.

                -Cum? De asta ati plecat si pe mine nu m-ati luat?

                -Nu, Kris. Dimineata ne-a chemat, spunandu-ne ca e bolnava si sa o ducem la spital, ceea ce, cred, stiai si tu. Ne-am pregatit cat am putut de repede, am incercat sa te trezim, am luat-o pe Sunshine din oras si am plecat intr-o graba cum nu stiam ca eram in stare. Cand am ajuns, bunica era la masa, iti scria un bilet. Tie! Am incercat sa o luam de pe scaun, dar a protestat, spunand ca nu se deplaseaza pana nu termina biletul... cand l-a terminat, era deja prea tarziu. Inima ei cedase. Am chemat repede ambulanta, sperand ca se mai putea face ceva, dar nu au putut. Mi-a spus sa iti dau biletul, sa nu il citesc eu inainte, sa mi-l arati tu cand vei fi pregatita. E sigilat, nu iti fa griji, stiu ca nu mai prea ai incredere in mine.

                -Oh, mama! Imi pare atat de rau! E numai vina mea! Daca nu as fi fost eu, bunica n-ar mai fi scris acel bilet, ar fi ajuns la timp la spital si nu ar mai fi murit!

                -Kristen, nu gandi asa! Nu e adevarat!

                -Ei, ba e!

                -Nu ne certam acum pe tema asta. Scumpo, nu ai nicio vina. Roaga-l pe Eric sa te aduca la Spitalul De Vest, stiu ca e mai indepartat, dar era cel mai apropiat de casa bunicii. E cu tine?

                -Da, mama. Il rog imediat. Pa! Nu mai plange!

                -Bine, incerc!! Pa.

                Si a inchis brusc. Probabil nu dorea sa ii aud bocetele in telefon. A fost cea mai sentimentala convorbire cu mama din ultimele luni. Nu mai avea acel accent de ura propriu-zisa, iar eu m-am conformat si i-am vorbit ca o adevarata fiica. L-am rugat pe Eric sa ma duca la spital, fara sa ii dau amanunte. Mi-am sters puternica lacrimile din obraji, pregatindu-mi vocea sa ii reproduca convorbirea mea tragica cu mama.

                -Deci... Banuiesc ca nu vrei sa te intreb ce s-a intamplat. Si crede-ma nu vreau sa intreb. Dar...

                -A murit bunica. Mergem la morga.

                Si au urmat numai clipe de tacere. Incepuse si o ploaie care sa ne blocheze ajungerea rapida la spital.

                -Uite, imi pare rau ca te tarasc pana acolo, dar nu aveam alt mod de a ajunge.

                -Nu-i nimic, vreau sa fiu acolo pentru tine si ...pentru familia ta.

                Daca nu as fi fost in acea stare, probabil ca m-as fi gandit ca pentru Sunshine, nu pentru familia mea si as fi fost putin mai sadica.... dar ... am lasat-o asa. Eram prea trista pentru a mai face ceva. Tot drumul , de aproximativ 15 minute, a fost liniste. Niciunul din noi nu a indraznit sa spuna ceva. Se vedea ca eu eram cu mintea in alta parte... „De ce mi-a lasat mie mesajul? Ma simt atat de prost cand ma gandesc ca daca nu as fi fost eu ar fi ajuns la timp la spital. Dar ce era atat de important de spus, incat sa lase tot si sa imi scrie mie? Poate credea ca are timp mai mult, nimeni nu stie exact momentul cand va muri. Dar... putea sa ii spuna mamei sa imi spuna. In fine, informatia nu ar mai fi ajuns la fel. Si totusi, ce avea de spus? Nu mi-a fost niciodata atat de apropiata, adica nu m-a preferat pe mine in locul lui Sunshine. Ei ii eram egale, si noua, adica mie, imi placea asta. Mereu impartea egal. Era atat de bine sa fiu cu ea si sora mea, parca nu mai vedeam nicio umbra difuza de gelozie sau ceva de genul in comportarea surorii mele. Ofh. Nu mai ajungem odata? Vreau sa stiu. Vreau sa vad.” Si exact in momentul acela, am inceput sa suspin si sa plang. Eric se uita la mine, la cum ma zbat de una singura, fara sa il implic pe el. A parcat masina in spatele spitalului. A coborat si mi-a deschis usa, eu neobservand ca am ajuns deja. M-am ridicat, dar nu eram in stare sa fac nimic. Eram ca o leguma fiarta : inconstienta, moale, slabita – si fara gust.

                Eram o moarta vie. Stateam cumva pe picioarele mele, cu greu si numai din dorinta de a nu cadea in bratele lui, insa priveam insistent intr-un punct gol, in care nu era nimic. Constiinta mea il conducea pe Eric in directia dorita, greu de gasit intr-un spital imens. Camerele si sectiile erau ca un labirint difuz, totul se intersecta, totul era coplesit de mirosul acela gretos de var vechi, scrijelit si necajit. Pe masura ce inaintam in labirint, devenea din ce in ce mai neprimitor, mai sumbru si mai depresiv. Imi era aproape teama sa merg mai departe, simteam raceala stranie a oamenilor ce isi traiau viata acolo. „Eu nu sunt asa. Nu sunt in halul asta de sumbra. Nu simt acelasi lucru venind din mine. Eu ... parca inca ma simt eu – cumva. Daca nu era acest drum dificil prin spitalul mort, cine si-ar mai fi dat seama ca eu inca sunt calda si vie? Sunt inca aceeasi... dar nu chiar.”  Cicatricea era ca un ghimpe. Mereu ceva imi amintea de prezenta lui, chiar daca pentru cateva clipe de fericire sublima scapasem. Si nu era niciodata el cel care provoca durerea. Nu, nu era el. Nu ghimpele. Mare parte din el nu imi provoca niciun rau. Doar varful ghimpelui ma ranea. Doar acea mica parte nociva. Doar existenta lui.

                Mergeam din ce in ce mai repede prin spatiul ce devenea treptat intunecat si ... am ajuns: morga spitalului. Acolo, la intrare, ma astepta mama cu un chip impietrit si cu o vaga uimire in privire. Nu mi-a zis nimic, bineinteles. De ce sa imi zica? Ce rost avea? Era totul cat se poate de evident : o fata a venit sa isi vada bunica moarta. Ei, da, asta era principalul motiv. Dar nu era totul.

                Am intrat dupa ea, sa imi vad bunica defuncta si oricat de ciudat mi s-a parut sa fiu inconjurata de oameni morti, nu mi s-a parut decat incomfortabil; nicio urma de frica; doar indiferenta picurata de jena. Mergeam inainte, pierduta in ganduri pentru a ignora cadrul mortuar in care ma aflam. Parea un hol interminabil. Intunericul se deslusea la sfarsitul culuarului si nimic altceva. Ramasesem perplexa la modul in care afecta lumina locul acela. Probabil ca un fascicul neinsemnat intr-o zi insorita ar fi insemnat un strop de Rai acolo. Inconstient, m-am dat inapoi, iar cand am realizat ce faceam, am izbucnit in sfarsit in plans. Acel plans de copil, inocent, candid, in care lacrimile numarau tristetile prin care am trecut. Credeam ca imi era imposibil sa plang de cand cu impietrificarea suferita la accident. Dar nu! Umanitatea mea nu s-a risipit in indiferenta, intr-un final. Lacrimile deveneau din ce in ce mai vesele. Nu era un loc bun pentru plans, asa ca l-am distrus si inchis in mine. „Un om normal nu ar fi fericit ca plange. Nu. Si nici eu nu sunt. Eu sunt fericita ca si eu pot plange! Ca si eu pot simti tristetea. Sunt un paradox total : sunt trista, si fericita ca pot simti tristetea. Un om normal nu ar vrea sa o simta. De ce eu vreau? Vreau sa fiu un om normal. Nu pricep. Un om normal s-ar stradui sa nu planga. Si asta voi face si eu, cu toate ca vreau cu totul altceva. Vreau sa ma auda! Nu stiu cine, si nici ce sa auda. Un suspin, o voce subtire. Orice. O, cat ma bucur ca plang, poate din dorina de a le arata ca si eu sunt inca umana. Alt motiv nu vad. Nu vad nimic. Am ochii inchisi, da, ca sa nu vad eu lacrimile cum cad. De asta nu vad nimic. Si nu inteleg inca un lucru: de ce plang totusi?” Am simtit o mana pe spatele-mi incovoiat. Nu era nimic altceva decat mama, care, atunci cand m-am ridicat, mi-a inmanat scrisoarea in culpa. Era inca sigilata, cum mi-a spus, si semnata cu „B.” Pe plic nu era scris nimic altceva, nicio urma de afectiune. Poate ca era mai important decat niste urari de ramas bun cum am crezut. Poate ca era chiar ceva care sa o faca sa renunte la viata ei. „Dar ce?” Curiozitatea nu ma omora. Momentul dulce de sentimentalism si lacrimi trecuse, iar acum aveam din nou buzele intr-o linie dreapta, geometrica, fara nicio denivelare care sa arate o stare de spirit. Ochii negri nu sclipeau, nu aveau nimic. Erau niste ochi simpli, fara cearcane, de marime normala – nici prea alungiti, nici prea mari si bulbucati.  Nimic neobisnuit nu imi impodobea chipul. Ba da, defapt, o cicatrice „de invidiat”.

                -Eu plec. Nu mai suport atmosfera de spital.

                I-am transmis mamei, iar ea a ramas, bineinteles, nepasatoare.

                -Te duc eu! s-a oferit Eric.

                „Ce dragut din partea lui! Sa accept? Deocamdata refuz. Daca insista, si te rog Doamne sa o faca, ma duc.”

                -Nu, nu merg. Cred ca vreau sa ma plimb.

                -Nu, nu, nu. Te duci cu Eric, mi-a impus mama. Nu vrem sa te mai calce vreo masina sa mai ai vreo cicatrice, ca atunci te sinucizi!

                Nu am spus nimic. Am vrut sa para ca nu mi-a pasat, chiar daca m-au afectat mult tonul si spusele ei. Aproape ca nu intelegeam de ce s-a comportat asa. Nu am facut nimic gresit, insa nu oricine poate sta intr-o morga complet invulnerabil si stapan pe sine. Totusi, este un loc sacru se poate spune. Acolo, sufletelor oamenilor le este decisa eternitatea, zborul, calea. De ce trebuie sa stam acolo? Noi nu ii putem ajuta cu nimic. Nu imi doream sa ii vad chipul bunicii, pentru ca daca nu mai avea zambetul, ci o inexpresivitate dureroasa, imi era teama ca voi deveni si eu asa. Nu puteam face nimic in privinta mortii ei, deci preferam ca imaginea cu ea din mintea mea sa fie vie, si nu moarta. „Mi-e inca teama.”

                Eric m-a luat de mana, tarandu-ma prin morga. Tremura. Si lui i se parea un loc prea ciudat chiar si pentru realizarea planurilor de inmormantare. Fugeam. Parea o viteza inumana. Nu stiu ce era acolo, dar ma cuprinsese atmosfera aceea de miracol, pe care nu o ai decat la cea mai ciudata coincidenta.  Una pentru care te-ai rugat multa vreme sa se intample.

                Deja iesisem de acolo. Eram chiar aproape de iesirea spitalului, insa acea stare minunata nu ma parasise. O sorbeam, sa o pastrez in mine ca magia sa nu se termine. „Nu. Nu.Nuuuuuuuuu! ” imi tipa glasul asurzitor din minte. „Numai un nebun de legat s-ar simti confortabil.... in morga. Nu! Asta nu e un sentiment confortabil. E un sentiment ... magic. Nu. Ireal. Nici asta. E .. e pur si simplu: emotie. Da! In sfarsit. Cum sa simti emotie in morga? Cum sa te paraseasca toate condoleantele si sa te copleseasca o magie de nedescris? ”

                Simteam cum siroaie de lacrimi aproape rasareau. Incercam sa le controlez. Nu aveam niciun chef sa dau explicatii lui Eric cu privire la motivul pentru care plang. Nu il stiam. Nu plangeam pentru ca ma simteam nebuna. Nici pentru ca imi murise bunica. I-am strans scrisoarea in mana si m-am oprit. Eric s-a intors, dar parea sa inteleaga ce gandeam, asa ca nu m-a intrebat nimic. Nimic. M-a lasat in delirul meu, sa deschid scrisoarea, sa o citesc, sa fac ce vreau cu ea.

                -Kristen, v-v-v-vino! se balbai el la un moment dat.

                M-a apucat tare de mana, m-a tras, aproape m-am simtit purtata de un vant usor. Plicul cazuse pe jos, insa nu m-am aplecat sa il iau. Ramasesem cu scrisoarea plina de dungi mazgalite in graba cu cerneala albastra, care pareau ca ascund in spatele lor atatea nonsensuri si lucruri pe care eu nu le stiam, incat gatul imi era uscat si brut de la atata curiozitate. Ma durea, holul spitalului parand interminabil.

                Parasisem cladirea. In sfarsit simteam sub picioare normalitatea fumurie, rigida. Ne indreptam spre masina lui Eric. Ne tineam de mana. Nu din dragoste, si nici din teama. Din nevoie. Da, o,  da, da. Din nevoie. Aveam amandoi nevoia sa simtim ceva viu in atmosfera mortuara. Insa mi-a dat drumul cum am intrat in masina. „Logic, proasto! Doar nu ai vrea sa conduca in timp ce te tine de mana”, gandeam, ravnind la o alintare a gandurilor pesimiste.

                Am mototolit scrisoarea. Nu o citisem, insa am indesat-o in buzunar nepasatoare. Nu conta daca era mai sifonata, se putea inca citi.

                 -De ce nu zici nimic? l-am intrebat.

                -Ce sa spun?

                -Orice. Gasim un subiect. Orice.... – in cateva secunde, mai plina de viata- orice. Amintiri, zambete, lacrimi, orice. Ce ai facut ieri ,alaltaieri, acum cinci ani! Spune absolut ce vrei, numai sa nu ma mai gandesc la ce scrie in scrisoare. Nu o pot citi acum. Vreau sa o citesc acasa.

                -Stii, sunt cu un an mai mare decat tine.

                -Da, si ce?

                -Si... nu e chiar mare lucru.

                - Da, si ce?

                Nu intelegeam sub niciun chip ce vroia sa spuna, dar nici nu incercam sa ii intru in minte. Daca mi-ar fi spus direct, i-as fi acordat mai multa atentie. Eric insa nu si-a dat seama de asta. A crezut ca privirea mea se gandea la intelesurile spuselor lui, nu la altele.

                Nu am mai putut spune nimic niciunul din noi.

                Cand am ajuns, nu l-am mai lasat sa intre. M-a dus pana la usa, unde i-am multumit si l-am trimis frumos acasa. M-am grabit usor vioaie spre camera mea, golindu-mi buzunarul. Am scos de acolo scrisoarea impreuna cu alte cateva lucruri mici – telefon, chei, bani etc. M-am intins pe pat, citind cu ochii pe jumatate inchisi. Incuiasem usa, asigurandu-mi astfel intimitatea.

                Pana intr-un punct, nimic interesant. Totul era sentimentalism, despre cum nu s-a simtit niciodata confortabil intre relatia parintilor mei, cum ca a vrut sa schimbe lucrurile cu mine, cum am devenit eu brusc alta persoana.

                Insa au fost si cuvinte cum nu mi-a mai spus nimeni - „Scumpa mea, eu nu cred ca iti e atat de greu. Nu esti o victima si nici nu vrei sa pari. Te admir. Te-ai schimbat pentru ca ai simtit nevoia, nu din cauza unei rani. Te-ai schimbat pentru ca nu ai mai avut incredere in cei din jurul tau. Un lucru nu inteleg: ce te-a facut sa deschizi ochii? Sa vezi ca lumea e dura si nu iarta nimic? Spune-mi te rog, chiar daca nu am fost niciodata prea apropiate, te vede lumea cu alti ochi acum? Daca da, raspunde-ti tie : A fost vreodata sora ta alaturi te tine cu toata fiinta ei, cum ar face o sora normala ? Cate persoane inca mai sunt pe langa tine oricand ai nevoie?”

                Mintea mea s-a dus bineinteles la Eric. Era acolo, plin de mister, in gandurile mele. Urmatorul pasaj era cel definitoriu : „Nu te supara pe mine ca iti spun asta, si nici pe oricine altcineva. Esti adoptata. Ai fost adoptata dupa ce sora ta s-a imbolnavit la un an si jumatate. Se spunea despre ea ca are o boala incurabila, de aceea ei au vrut sa o inlocuiasca cu tine. Intr-un final, ea si-a revenit printr-o minune, insa acum erai deja fiica lor. Nu o uri pe Sunshine, draga. Nu merita. Nu e normal ca ea sa aiba pica pe tine daca in trecut ar fi trebuit sa fii inlocuitoarea ei? Kristen, gandeste-te bine cui ii spui ceea ce iti scriu. Nu trebuie sa fie confidential, dar fii sigura ca nu ai prieteni falsi sau pe interes.

Transmite-i mamei tale ca, desi am criticat-o mereu, nu m-a deranjat niciodata ceva in mod specific la ea. Era doar faptul ca nu mi-a placut niciodata modul in care rezolva ea lucrurile. ”

Lacrimi vestede, trecute, mi se zdruncinau pe ploape, pe gene, imi brazdau pielea prea alba, neincercand sa le opresc. Nu avea rost – oricum ar fi urmat altele. Nu banuisem niciodata ca nu sunt fiica lor reala....