Complex. Capitolul 2.

Capitolul 2 - Love the way you lie. 

                Cat am stat in acel loc in incremenire, captiva intre peretii ce ma inconjurau si confuza, am prins o scena, o figura de dupa perete. „Oare sa fi fost Sunshine? Nu cred. Nu ar fi facut asta. Si totusi... am vazut-o. Oare ea i-a spus sa vina? Poate ca ii pare rau si vrea sa se revanseze. Mereu am crezut ca are o inima mare. Dar tot ceva nu se potriveste. Eric chiar nu stia ca sor`mea e acolo? Sau poate ca stia si vroia sa o faca geloasa? Si a spus ca nu o iubeste. Ce sa mai cred? Ca ei chiar comploteaza impotriva mea? Ca Sunshine stia ce urma sa se intample? Ca tot ce a spus a fost cu un scop?”

                Inca mai eram pe hol. Deja paream ciudata. „Hmph...Reactii intarziate”. Inainte sa plec din nou in camera mea, am mai aruncat o privire dupa colt. Nu mai era. „Logic ca nu mai e. A plecat poate odata cu Eric, dar e la fel de probabil sa fi plecat inaintea lui. Nu se stie. Doamne! Dar acest moment in care a plecat e foarte important. Daca a plecat inainte, inseamna ca nu e un complot si ca s-a suparat. Dar daca a plecat o data cu el... ei chiar vor sa nu mai ramana nimic din mine?”.

                M-am aruncat in pat obosita, eu fiind dezobisnuita deja de un stil de viata activ. Era o situatie care ma enerva intr-atat de tare, incat nu am reusit sa adorm deloc. Nici acum, cand scriu povestea complexului meu, nu stiu ce am facut in noaptea aceea. Imi amintesc perfect cum nu-mi placea nimic, cum aerul ma deranja, cum orice atingere ma incomoda. Imi amintesc cum am iesit in balcon, unde temperatura era mai scazuta datorita noptii, pentru ca de altfel era plina vara. Eram intr-o pozitie tipica mie – sprijinita de peretele tare, cu genunchii la piept si cu privirea atintita spre neant. Nu stiam unde, dar era ceva ce ma atragea la acel cer normal  - la prima privire – de vara. Era negru. Negru simplu, abstract. Nimic nu te putea seduce la el. Nu daca nu-l priveai in profunzime. Simteam cum inlauntrul lui se zbat si gem stelele lucioase. Si stiam cum se extinde-un nor calator. Dar nu vedeam – nici stelele cum imi soptesc povestea lor, pe care tanjeam sa o pot asculta, nici norii cum ar fi trebuit sa ma intimideze. Vedeam negru. De ce negru? Era viata mea chiar atat de neagra? Mi-am imaginat valsul unei stele, mi-am imaginat cum ma bantuie-un nor, chiar daca nu l-am putut vedea. Nu era la fel, dar macar era ceva. Decat negru! M-am imaginat pe mine in locul unei stele, captiva in acel cer negru. Sclipirea mea provenea din dorinta de a scapa de greutatea intunecata pe care o purtam pe umeri, viata mea cea dificila. Grandoarea mea provenea din umanitate. „Oare si ele sunt la fel de stinghere? Adica, sunt mereu inconjurate de altele ca ele, dar mereu par ca ascund tristete in sclipire, si singuratate in intunecime.”

                Amintirile mele din noaptea de 15-16 iulie, noapte in care am fost mereu cuprinsa de fiori de teama, se termina cu momentul in care mi-am atins cicatricea. Ma gandeam la cum a reusit o urma, destul de vizibila, sa imi altereze viata. De ce nu o puteam lasa in trecut? In minte aveam intrebari de copil mic. Imi repetam succesiv intrebarea „de ce”. Nu intelegeam ce aveam, nu imi dadeam seama ce era, dar din cauza ei, eram complet altfel. „E complex? Nu e complex. Cu un complex te nasti. Nu? Nu stiu psihologie. Nu stiu nici ce inseamna teoretic <<complex>>. Dar e de inferioritate. Asta sunt sigura. Pentru ca ceva <complex> este... Perfect! In fine... Stiu doar ca nu mai sunt aceeasi de la accident. ” . Ma mir si acum in ce moduri diferite poate deriva mintea umana. O vad cu ochii mei zilnic, vad cum se schimba oamenii si... Nici nu imi vine sa cred prin cate am trecut. 

                (Veti spune acum, „de ce nu m-am dus pur si simplu la un psiholog.” O! M-as fi dus, daca as fi acceptat acea idee. Dar ea era doar amplificata de ura si de emotii. Venind din exterior.)

                Toate mi-au bubuit in cap instantaneu. In momentul in care atinsesem cicatricea, mintea mi-a fost bombardata cu toate acele ganduri fara noima. Apoi.. nu stiu daca am adormit. Nu. Nu cred. Dar este o pauza in mintea mea. Nu stiu ce s-a intamplat.

16 iulie

Dimineata, eram constienta si ... tot acolo. Nu stiam nimic, parca ... as fi fost anesteziata si lasata fara cunostinta. Am lasat lipsa amintirilor din noaptea respectiva si m-am indreptat din nou spre camera. La prima vedere, totul parea exact asa cum am lasat, in momentele de delir constient. Ma uitam in gol. Intai spre pat, apoi spre oglinda din perete. Am vazut cum aveam parul mai ciufulit si hainele botite. Am plecat din camera, neatingand nimic, spre bucatarie, unde mi-am incalzit o cana cu lapte. Totul era atat de linistit. Parca nu mai era nimeni. „Oare dorm toti?”. Ceva mi-a atras atentia pe frigider. Era un biletel subtire cu scrisul tatalui meu pe el. Nu am avut niciun chef sa il citesc, sa aflu despre cum a fost chemat urgent la munca, asa ca intai mi-am baut cu calm cana de lapte si fara sa realizez ma gandeam la Eric – la ce mi-a facut aseara, si la... presupusul complot al lui cu sora mea.. ca sa ajunga la .... „La ce? Ce vor sa imi faca? Dar nu ar fi mai bine ca pana la proba contrarie sa nu cred nimic? Sa consider ca a fost o intamplare ca sora mea se afla acolo in acel moment si ca a vazut totul dintr-o simpla intamplare? E putin probabil, dar nu imposibil.” Eram plictisita de acel subiect de gandire, asa ca am inceput sa citesc biletul cu scris mazgalit lasat de tata.

„Kris, bunica s-a imbolnavit si ne-a chemat sa o ducem la spital. Eram numai cu mama ta acasa, iar Sunshine era cu Eric in oras. O luam si pe ea. Cand am vrut sa te chemam, erai in balcon, visand cu ochii deschisi. Parca erai o papusa. Nici nu ne raspundeai. Doar ai spus sa te lasam acolo si sa nu te atingem . Deschidem diseara subiectul. Sper ca vom putea ajunge. Tineti telefonul aproape, te sunam cand avem vesti noi. Pa pa!”

Nici nu terminasem bine de citit biletul, ca mi-a sunat telefonul. Grabita, impulsiva si nervoasa am acceptat apelul, fara macar sa ma uit cu cine vorbesc.

-Kristen?

-Da?

-Eric la telefon.

„Ce? De ce suna? Stai... ar fi mult mai simplu sa spun asta cu voce tare si sa aflu....”

-Da. Buna. De ce m-ai sunat?

-Cand eram cu Sunshine in oras, a venit tatal tau si a luat-o . Parea extrem de ingrijorat. Mi-a spus sa trec pe la tine, pentru ca nu esti in regula. S-a intamplat ceva?

-Nu stiu. Chiar habar n-am. Aseara am stat pe balcon si nu imi amintesc prea multe.

-Bine. Te-am sunat sa iti spun ca trec in cam jumatate de ora. Pa!

-Stai! Dar de ce tata ti-a spus sa treci pe aici?

Prea tarziu. A inchis inainte sa auda ultima mea replica. M-am dus repede sa ma schimb, sa fiu cat de cat decenta pentru o vizita. „Mare bataie de cap! De parca eu nu puteam sa raman singura. Nu e ca si cum as fi dat foc la casa cat timp sunt singura. Nu sunt nebuna! Sau poate ca sunt... ca altfel nu imi pot explica ce s-a intamplat aseara.” Cat m-am gandit la toate tampeniile pe care le-am avut neclarificate mi-am calcat haine, m-am spalat pe fata. Depuneam atata energie pentru el. „Si cu ce scop? Sa ma vada ca pe o fata normala? Si ce daca nu sunt? Nu-mi pasa. Defapt... Chiar conteaza ce cred ceilalti pentru mine. Nu stiu de ce... dar chiar imi pasa. Vreau sa ma placa toti... Vise tampite! Iar visez cu ochii deschisi.” M-am schimbat instantaneu si m-am uitat la ceas. Ma apucasem sa fredonez ceva, nu stiu ce era... dar din cate imi amintesc ca acea linie melodica a fost inceputul unui cantec de mare succes, dar asta e o alta poveste. M-am dus din nou in camera mea si m-am intors in pat. Preferam sa imi conserv energia, sa nu fac toate prostiile de care aveam chef. Mi-am luat caietul de schite si am inceput sa desenez linii fara noima. Cred ca asta era in mintea mea in acel moment – un ocean involburat de vise si dezamagiri liniare si succesive. L-am arucat imediat de perete. Am verificat dupa sa nu fi stricat si alte desene. M-am uitat apoi in oglinda, chiar daca ma enerva. Imi amintea de accident. Ma imbracasem cu o pereche de pantaloni scurti si un maieu negru. Se vede, iubeam negrul. Era culoarea care imi descria cel mai bine starile. Dar eu nu o vedeam asa sumbra si serioasa cum o vad altii. Dimpotriva, prin simplitatea si uniformitatea ei, prin timiditatea ei, ascundea multe alte oportunitati. Mi-am pieptanat parul negru si drept si am mai vazut odata cicatricea. Parca era din ce in ce mai mare. Se prelungea din frunte pe obraz, se vedea , adica eu o vedeam si imi doream sa nu mai exist. Era prea mare durerea si vinovatia nejustificata pentru cele ce mi le-a facut sora mea. Pe langa asta, simteam venind din ea o presiune. Ma durea nespus, chiar daca se implineau deja trei luni de la accident. Si de atunci m-am uitat in oglinda numai de doua ori.

In sfarsit, a sunat la usa Eric. „Macar m-a scos din acea stare, pentru ca nu mai aveam mult si ma aruncam de la balcon.” Si intr-adevar, daca gandurile continuau in directia aceia si el nu ajungea atunci, poate ca m-ar fi vazut inconstienta pe asfalt. Mergeam spre usa cu pas normal, defapt lent. Nu ma grabeam sa il vad, pentru ca ma gandeam deja la complotul lui cu Sunshine. „Il voi intreba. Voi lamuri tot. Nu se poate intampla nimic rau. Totul e deja mult mai rau decat pare.”

                Am ajuns mai repede decat planuiam la usa. Nu mai parcursesem de mult acel traseu, incat uitasem chiar si distantele aproximative. Mi-am netezit bretonul si m-am asigurat ca obrazul drept imi e acoperit, iar apoi i-am deschis.

                -Buna.

                -Buna. Hai, intra!

                S-a asezat pe canapea direct. Fusese de multe ori pe la mine, deci era sigur de locul in care trebuia sa se aseze. A rasuflat usor, de parca se pregatea sa imi spuna ceva si nu avea tupeu.

                -Ce e? l-am intrebat curioasa.

                -Nu stiu. Despre ce vorbea tatal tau? De ce spunea ca nu erai in regula?

                -Hai sa evitam subiectul asta.

                -De ce? Spune-mi, ai incredere in mine!

                -Nu pot sa am! Nu dupa ce te pui in vorba cu sor`mea sa imi faceti nu stiu ce vreti voi.

                -Ce? Despre ce naiba vorbesti?

                -Cum? Vrei sa spui ca tu nu stiai ca Sunshine ne-a privit cand ne-am... nu....cand  m-ai sarutat ieri?

                -Ba stiam... mi-a raspuns cu o fata de om vinovat si totusi ... cu urme de sictir in zambetul ascuns.

                -Si aveti de gand sa imi spuneti ce planuiti?

                -Cum ce planuim? spunea deja rastindu-se la mine.

                -Uite ce e, chiar nu vreau sa ne certam. Te iubesc, Eric, dar sunt sigura ca tu si Sunshine imi ascundeti ceva. Daca nu ar fi legat de mine, chiar nu mi-ar pasa. Nu mai pun la suflet totul. Insa cand stiu ca e legat de mine, nu pot trece cu vederea. M-am schimbat, Eric. Si nu numai fizic. Dupa ce mi-a facut sora mea, pot suporta orice.

                -Ce ti-a facut sora ta? devenea din ce in ce m-ai curios.

                „Ehh.. Uite ca m-am scapat. Acum ce fac? Ii spun sau nu ii spun? Parca i-as spune, daca imi promite ca nu va spune nimanui. Dar... era secretul meu. Si inca mai este.”

                -Nu-ti spun.

                Lacrimam.

                -Vino la mine.

                M-am dus ca proasta. Nu trebuia sa ma duc. Si-a intins bratele, m-a cuprins cu ele si m-a sarutat in crestetul capului. Am tresarit si m-am indepartat.

                -De ce ti-as spune? Tu mi-ai spus ce planuiti?

                -Dar nu planuim nimic, Kristen.

                -Atunci de ce razi?

                „L-am prins. Sunt sigura ca e ceva.” Mi-a raspuns intr-un final :

                -Uite, sora ta m-a santajat si mi-a spus ca le va spune alor mei ca fumez si ca m-am drogat ca un bou. Asa ca a trebuit sa o ajut.

                -Stai, stai... te droghezi?

                -Nu. Nu mi-a placut. M-am simtit vinovat, in ciuda acelei senzatii euforice. Constiinta mea nu suporta. Deci... am incercat o data si m-am lasat imediat. Probabil ca doza nu a fost suficient de mare cat sa imi afecteze mintea.

                -Cand ai facut asta?

                -Cat ai fost inconstienta, dupa accident. Ma crezi sau nu, dar eu chiar te iubeam. Am crezut ca... as fi putut gasi un refugiu. Cand ti-ai revenit, erai complet schimbata. Nu stiu de ce, dar ...

                -Dar ce?

                -Nu ma mai atrageai asa cum o faceai inainte. Si nu e vorba de cum arati. Din contra acum pari mai matura, insa si mult mai sumbra si mai inchisa in tine. Uneori chiar ma sperii. De exemplu. Ieri. Iti amintesti, eu am trecut pe langa usa ta care era deschisa. Tu stateai indiferenta, cu o figura greu de descifrat. Parca erai ori moarta, ori o papusa. M-am uitat la tine. N-a fost prima oara cand te-am vazut de cand ai avut accidentul. Te-am mai vazut in niste pozitii asemanatoare, de fiecare data cand treceam pe aici. Si tu m-ai vazut. Sunt sigura. Nu iti amintesti? Chiar deloc?

Am dat din cap in semn de nu.

-De asta spun ca esti altfel. Inainte ai fi fost in bratele mele si ai fi fost iubitoare.

                Nu m-am schimbat la fata. Am ramas indiferenta, sa para ca nu imi pasa. „Deci as fi fost o >>bitch<<”...Chiar daca m-as fi apucat de plans si acum cred ca ar fi fost mai bine sa fac asta, am ramas stana de piatra.

-Deci tu vrei sa traiesc in trecut. Nu mai pot face asta.

-De ce ? A fost un simplu accident. Oricui i s-ar fi putut intampla.

Eram furioasa. In ultimile trei luni, starile mele au variat de la indiferenta, la durere, cu scurte zambete intre ele.  Aceasta fusese prima furie. Mainile imi tremurau. Simteam intr-un fel ca innebuneam, in timp ce cicatricea imi provoca cele mai grele dureri. Iar eu le ignoram.

-Nu. Nu i s-ar fi putut intampla oricui. Nu oricine are sansa sa fie aruncat in fata unei masini de catre sor`sa.

„Fir-ar! M-am scapat. I-am spus. Nu trebuia. Ce face omu` la nervi.”

-Ce ai spus? era destul de surprins.

M-a luat de umeri si se holba in ochii mei. Ma zdruncina fara sa isi dea seama. Eu nu protestam ...

-Asta ti-a facut? De asta esti asa? Ce idiot sunt. Trebuia sa imi imaginez ca e ceva suspicios cand mi-a cerut sa fac aia...

-What? Ce ti-a cerut sa faci? E vorba despre acel santaj?

                -Da. Mi-a cerut sa ma fac ca inca te iubesc, ca apoi sa ma vezi sarutandu-ma cu ea. Dar nu o iubesc. Urma sa iti explic tot, inainte sa se intample ceva pentru care sa nu ma mai poti ierta. Sincer, Kristen, nu vreau sa uit nimic din tot ceea ce a fost intre noi. Te-am iubit prea mult, iar cand ma uit asa la fata ta simt ca te-as putea iubi din nou, chiar mai mult.

                Stateam amandoi unul langa altul pe canapea si ne uitam unul la altul, fara sa facem vreo miscare care sa strice atmosfera.

                Intelesesem atunci cat ma putea uri sora mea, daca la santajat pe Eric cu un subiect atat de sensibil, pe care eu nici nu mi l-am putut imagina. Eric era un baiat mult prea bun si dulce pentru a putea face pe cineva sa fie ranit. „Eu l-am ranit? Atunci cand a avut loc incidentul? Oare eu inca il ranesc? Nu vreau sa sufere.”

                -Si ce ai de gand sa faci?am spart eu intr-un sfarsit tacerea.

                -Imi respect partea din intelegere. Am promis, n-am alta varianta. Sunt un om de cuvant si tu stii asta.

                -Atunci, omule de cuvant , i-am spus eu zambind, imi promiti ca nu vei spune nimanui despre adevarul de la accident? Daca vrei, o poti santaja la randul tau pe Sunshine cu asta, sa nu para ca te are la degetul mic. Insa nu vreau ca altcineva, indiferent daca e vorba despre parinti, prieteni sau oricine sa afle. Lasand la o parte ce mi-a facut, eu nu o pot uri.

                -Stiu, scumpa mea Kris. Stiu si ca te-ai transformat intr-o alta persoana si nu iti cer sa fii ce ai fost. Iti inteleg circumstantele. Si mai stiu ca esti o persoana prea buna sa urasti din tot sufletul pe cineva. Si as mai vrea sa te avertizez... Tsuna si Avril iti ascund ceva.

                -Ce?

                -Daca as sti, ti-as spune.... nu stiu. Incerc sa aflu pentru tine daca vrei.

                -Bine.

                -Adica, sunt sigur ca Tsuna iti ascunde ceva. Insa Avril, cred ca nici ea nu stie nimic si ca doar se da bine pe langa Tsuna. Nu stiu...  As putea sa te rog ceva?

                -Ce?

                -Kris, pot inca sa imi joc jocul in acel santaj ?

                -De ce ma intrebi pe mine? Nu iti voi spune eu ce sa faci.

                -Esti mai grea de cap decat inainte. Santajul presupunea sa ma prefac ca inca te iubesc si sa fiu cu tine. Ca apoi sa ma sarut cu ea.

                -Stiu. Si?              

                -Nu vreau sa ma prefac. Inca esti Kristen a mea. Te intrebam daca inca mai vrei sa fii cu mine.

                -Te iubesc, Eric. Dar nu ar fi mai bine intai sa lamurim treburile? Vreau sa aflu cine sunt. Si in plus, nu pot crede ca inca ma mai iubesti, la cum sunt si la cum arat in momentul de fata.

                -Cum sa nu ma crezi?

                A dat sa ma sarute.

                -Acelasi truc de doua ori? Hai sa fim prieteni, Eric. Te iubesc. Nu te voi inlocui. Te astept sa te hotarasti asupra a ceea ce simti pentru mine si pentru sora mea, pentru orice alta fata. Nu degeaba doreai sa ii implinesti inca santajul.

                -Dar pe tine te iubesc, Kristen.

                -Imi pare sincer rau, Eric. Poate voi putea intelege asta... dar sunt sigura ca si pentru ea simti ceva. Ati petrecut timp impreuna, Eric. Si nu poti face asta cand o persoana iti e indiferenta de-a dreptul. Si inteleg. Nu am fost aici trei luni. Toata lumea se schimba. Voi intelege daca intr-un final o sa o alegi pe ea, doar e sora mea si nu o pot uri. Si nici pe tine.

                I-am zambit cat am putut de dulce.. l-am pupat usor, cu buzele-mi inghetate, pe obraz.

                -Eric, nu stiu cum, dar simt ca stiu ce simti: confuzie amestecata cu dragoste, euforie, si picaturi curgande de tristete.

                -De unde stii ce simt?

                L-am ignorat si mi-am continuat ideea:

                -Asa m-am simtit aseara, inainte sa fiu inconstienta. Nu stiu inca ce s-a intamplat, si nimeni nu cred ca stie. Dar simteam in profunzimea durerii cicatricii – si in acel moment mi-am dat parul deoparte, sa o poata vedea – iubire si euforie, confuzie si tristete. Nu stiu ce era cu mine. Asa ca nu iti fa griji. Iubirea mea pentru tine nu va apune. Te voi astepta. Elimina confuzia, apoi vino din nou la mine. Pana atunci, imi voi juca rolul in intelegerea ta cu Sunshine, ca si cum nu as sti nimic si vreau sa ramanem prieteni. Sa nu lasam o persoana sa ne distanteze. Nici nu ai idee ce greu imi e sa spun toate astea acum, dupa cateva luni de tacere, dupa o perioada in care singura persoana cu care am vorbit am fost tot eu. Nici nu ai idee cat de mult imi calc mandria sa vorbesc cu tine, nu stii cate promisiuni mi-am facut sa nu te mai iubesc, sa te ignor si nu pot. Ma urasc....

                In acel moment aveam lacrimi in ochi... si imi amintesc perfect cum m-am dus aproape de el, incalcandu-mi toate principiile. Tanjeam dupa alinarea lui...

*Kristen*