Pierduta-n paradis...

Și cum soarele-mi atinge molatic pielea,
Cum sunt străpunsă de angelică lumină
Cum vie-i a vantului vibrație-aievea
Așa impart cu tine-o așa zisă ”dragoste eterna”.

Cât mi-aș dori să nu mai simt

Viața stropilor de ploaie reci

Căci de tine departe-atunci mă vad

Și tu chiar in neant pleci.

 
Și mă lași singură să-mi pipăi
Singurătatea-n doliul-nfipt în piept,

Pe care-o lacrimă curge în văpăi,
Purtand cu ea un jar de vise
Și ghici ce : tu le-ai făcut scrum.

Cât aș vrea să-mi smulg instant doliul sângeriu

Pe care tu în mine l-ai crescut.

Doliul cu care te păstrez ca pe-un capriciu,

Unul care-mi e vital. Obligatoriu.

Acum, pierdută-n paradis, lumina-mi dăunează

Și viața din juru-mi parcă toată delirează.

M-ascund într-un întuneric animat

Din care m-ai și scos, m-ai și-ngropat.